In week-end-ul care tocmai a trecut mi-am propus o groaza de lucruri sa fac, lucruri pe care in timpul saptamanii nu am avut timpul necesar pentru ele si pe care le-am lasat in cele doua zile libere, in care cel putin nu ma duc la servici.

Imi propusesem sa scriu, sa pictez, sa fac piata, sa citesc o anumita carte, sa fac curatenie, sa ies cu prietenii, sa... sa... Mai aveam un pic si imi programam eventual si o expozitie, un drum la mare sau la munte si poate chiar sa scriu o carte in cele doua zile.
Am inceput sambata prin a scrie ceva, am mai facut una alta prin casa, aveam multe ganduri in cap despre a scrie cate ceva si, la un moment dat, cu cat ma gandeam ca trebuie sa fac mai mult ceva cu atat mi-a pierit cheful de a mai face si, am devenit din ce in ce mai obosita si mai lenesa.
 

Bineinteles, am inceput sa ma enervez pe mine ca nu ma tin sa fac ce imi promisesem mie si, mi-am dat seama ca ma copleseste un sentiment de vinovatie, sentiment care, de altfel, stiu ca nu imi e de nici un folos, decat sa nu imi asum responsabilitatea pentru ce am facut sau nu am facut.
 

Ma uit in urma la saptamana care a trecut si stiu ca m-am trezit la ora 6 si ceva in fiecare dimineata, si mai devreme de ora 9 seara nu am ajuns niciodata acasa, iar saptamana care urmeaza, mai mult sau mai putin am acelasi orar. Si atunci incep sa ma intreb, corpul asta al meu oare nu imi spune ca are si el nevoie de un respiro, de o pauza, de un moment in care sa nu il mai solicit sa faca ceva sau sa se duca undeva? Iar mintea mea, care alearga de colo-colo de dimineata pana seara poate sa taca si ea macar cateva ore?
Si am inceput sa ma relaxez si sa simt ritmul corpului meu care la vremea respectiva nu mai avea chef decat sa stea de vorba cu prietenii, sa leneveasca in pat cu ochii la copacii care se vad pe geam sau sa savureze o cafea.
 

Tot mai des aud despre conceptul de Slow movement, slow food, slow art, slow travel, slow parrenting, ect. In romana l-as traduce cu a incetini ritmul in a manca, in a trai, in a calatori, in arta etc.
Cel putin la capitolul gatit, eu una gatesc rapid si mananc rapid de parca timpul alocat acestei activitati este sub limita de subzistenta, de parca a manca nu prezinta nici o importanta si, ca atare, nu am de ce sa zabovesc aici mai mult de cateva minute si, dupa, ma intreb de ce ma doare stomacul si am o senzatie de stres! Ca sa nu mai spun ca de cele mai multe ori cand mananc mai fac si alte lucruri in acelasi timp, citesc, ma uit la un film, vorbesc.
 

De cate ori nu avem senzatia ca timpul ne scapa de sub control? Ca acum e Anul nou, acusi Pastele, concediul de vara si uite, nici nu iti dai seama cand e Craciunul si o ei de la capat cu evenimentele de peste an.
 

Unul din personajele favorite ale adolescentei mele era Scarlett O’Hara din „Pe aripile vantului” si, nu de multe ori, mi-am amintit ce isi spunea Scarlett atunci cand nu mai stia ce sa faca, cand o depaseau evenimentele, cand pur si simplu accepta situatia in care era: „Si maine e o zi”.
 

In zilele care au trecut pur si simplu m-am oprit din alergat si am inceput sa respir si, ca sa vezi minune, parca au fost mai multe ore in cele doua zile decat erau de obicei, parca nu mai simteam nevoie sa ajung undeva, sa fiu cineva, sa fac ceva, sa caut, sa intreb, pur si simplu eram eu cu mine, prezenta la corpul si la mintea mea care se odihneau. Si am reusit chiar sa ma bucur de mine si de spatiul in care eram, sa ies la un ceai cu o prietena duminica seara, cand mi-am zis, destul e destul, hai si tu afara din casa si mi-am dus la plimbare corpul inca adormit.
Oare chiar este greu sa ne mai oprim din cand in cand si sa respiram doar?
 

Irina Aiacoboae

POI

Irina Aiacoboae este life coach, specializat in coaching si training in domeniul relatiilor cu: partenerul de viata, familia, proiectele, banii si orice alt domeniu din viata.

Webpage: http://irinaaiacoboae.wordpress.com

E-mail: aiacoboae.irina@gmail.com

Tel: 0726 660 398